Între idealism și realism

În ceste zile mass-media ne asaltează cu știri despre deciziile de importanță planetară luate de liderii lumii pentru atenuarea schimbărilor climatice care vor domina acest secol. Nu mai are rost să discutăm despre ipocrizia manifestă a momentului în multiplele sale nuanțe. Merită subliniat însă că după o perioadă în care sistemul educațional din lumea întreagă a arătat că poate funcționa și pe platforme virtuale în care se pot transmite mesajele esențiale, conferința părților (COP) de la Glasgow este organizată cu prezența fizică a 25000 de delegați (ați citit bine!). Chiar dacă excludem cursele private, nu tocmai puțin numeroase, masa aceea de oameni ajunsă la Glasgow preponderent pe cale aeriană pune umărul consistent la emisiile de gaze cu efect de seră ale anului 2021 la nivel mondial. Acesta este însă un detaliu care poate nu contează. Ceea ce contează e că această conferință este deja la a ediția cu numărul 26. Și abia aici ajungem la esența lucrurilor. Liderii lumii s-au întâlnit după 1995 de 26 de ori în adunări din ce în ce mai gigantice, în care de cele mai multe ori au căzut de acord asupra necesității emisiilor de gaze cu efect de seră, însă în ciuda acestor (pseudo)decizii, pe curba creșterii concentrației de CO2 la nivel mondial nu a apărut între timp nici o inflexiune negativă semnificativă. Iar dacă lucrul acesta s-a întâmplat, a fost mai degrabă ca rezultat al unor crize economice de amploare (căderea blocului industrializat comunist sau criza economică asiatică din 1999). Mai mult, dacă urmărim emisiile de CO2 constatăm că după principalele acorduri mondiale pe subiect (Protocolul de la Kyoto, 1997, Acordul de la Paris, 2015), emisiile anuale de gaze cu efect de seră la nivel global au crescut.

Creșterea anuală medie a concentrației de CO2 în atmosferă înainte și după decizii majore de reducere a emisiilor. Dacă înainte de 1997 creșterea medie anuală era de +1.4ppm, după acordul de la Paris această creștere anuală este aproape dublă (sursa datelor: noaa.gov)

Mai plastic spus, e ca și cum ai trage semnalul de alarmă pentru frânare într-un tren, dar imediat după acest moment trenul își mărește viteza. Da, s-ar putea spune că fără acele decizii creșterea emisiilor ar fi fost și mai mare, dar asta e o istorie contrafactuală fără nici o relevanță în fața realității: fiecare acord a eșuat în scopurile declarate.

Ce șanse sunt ca acest COP26 să reprezinte ceva diferit? Deși mediatic se propagă decizii și asumări istorice, în mod rațional avem toate motivele de a suspecta și acest mare eveniment de un alt mare eșec pe care să îl constatăm în anii viitori. Putem vedea astfel că țintele asumate de principalii emițători de gaze cu efect de seră au fost toate sub ceea ce ar fi necesar pentru o atenuare semnificativă a emisiilor. Nici măcar statele model nu au avansat ținte care ar fi suficiente pentru așa ceva.

În imaginea de mai sus puteți vedea “retardul de voință”(ambition gap), dintre țintele de emisie pe care și le propun principalii emițători de gaze cu efect de seră (albastru) și ceea ce ar fi sufient pentru a ne încadra în pragul de +1,5C creștere până la sfârșit de secol (verde), precum și unde se află ei acum (roz). Constatați că India sau Indonezia au în plan o creștere a emisiilor față de cele din prezent, iar SUA se află în prezent mult peste țintele propuse (sursa: Financial Times)

În plus, China, cel mai mare emițător global de gaze cu efect de seră (1/4 din emisiile mondiale) a înaintat un plan de reducere în care se indică explicit că până în 2025 emisiile sale vor crește(!!), vor ajunge la un vârf în 2030, și abia apoi își asumă o iluzorie reducere a emisiilor până la atingerea neutralității climatice în 2060. Propunerea Chinei reprezintă de fapt o amânare a măsurilor concrete de reducere. Putem condamna China?! Cam greu. Din punct de vedere istoric China abia egalează emisiile realizate până acum de către lumea vestică de la revoluția industrială până în prezent. In plus, amprenta de carbon per cetățean este în China la 7 tone pe an, în timp ce concurentul geopolitic principal, SUA, bifează emisii de 15 tone pe an pentru fiecare cetățean al său. Mai apoi, cu surle și trâmbițe a fost anunțat că India și-a asumat atingerea neutralității climatice în 2070. Vorbim aici de ceva similar deciziei ferme a unui fumător tânăr de a se lăsa de țigări, dar mai spre 60 de ani așa, ca să își trăiască viața. Este India de condamnat?! Nicicum, atâta timp cât emisiile anuale de CO2 pentru fiecare indian este de 1.7 tone pe an, o valoare ce reprezintă o țintă aproape imposibil de atins pentru galeria de state vestice care promovează politicile verzi. Adăugăm aici faptul că Rusia nici măcar nu a participat la această mare întâlnire, în condițiile în care este al patrulea emițător mondial de gaze cu efect de seră (11 tone CO2 per capita) și avem deja premise consistente ale unui eșec anunțat.

Emisiile de CO2 per capita la nivel național. A se remarca faptul că Africa Centrală și de Est, regiune care se estimează să fie sever afectată de schimbările climatice reprezintă și regiunile cele mai prietenoase emisiv cu planeta. Paradoxul schimbării climatice e dat tocmai de faptul că cei care au reprezentat cel mai puțin cauza, suferă cel mai mult efectele. De asemenea, remarcați nota discordantă a României și Republicii Moldova la nivel regional (printre cele mai reduse valori ale emisiilor per capita la nivel european).

La ce ne putem aștepta? În mod realist un calcul simplu ne arată că dezideratul limitării creșterii temperaturii la +1.5C este practic intangibil pe datele actuale. Să judecăm aspirațional și să zicem că anual vom avea un plus de doar 1ppm CO2. Asta ne duce la sfârșit de secol la o concentrație de 500 ppm, în condițiile în care pentru a ne încadra în pragul de creștere de +1.5C ar trebui să nu depășim 450 ppm CO2 în atmosfera terestră. Iar în condițiile actuale un plus de doar 1ppm CO2 pe an este o iluzie, cât timp ritmul ultimului deceniu a fost de 2 ppm pe an. În mod realist, toate datele actuale ale problemei ne pun pe drumul unei creșteri de +3C a temperaturii spre sfârșitul secolului față de era preindustrială, marele câștig al acestor încercări de decarbonizare fiind reprezentat de faptul că scenariile cele mai negre avansate (creștere a temperaturii globale cu peste 4C) vor fi evitate. Oricum, un plus de temperatură de 3C va modifica radical planeta noastră, iar asta face din schimbărea climatică cea mai mare provocare a secolului nostru.

O mică notă despre România. În mod cert, am putea fi indicați drept eroi ai aceste revoluții verzi, iar asta pentru că România a luat atât de în serios decarbonizarea încât riscă să plătească acest eroism cu prețul unei crize energetice majore chiar la nivel de cetățean. Însă merită să ne întrebăm dacă acest eroism chiar contează. Din punct de vedere istoric, România a bifat emisii ceva mai ridicate înainte de 1990, iar în prezent contribuția României la emisiile globale anuale de CO2 este de 0,18% (poziția 67 la nivel mondial), în timp ce emisiile per capita se ridică la 3,7 tone. Câteva valori pentru două state state partenere din Europa: Germania – 1.59% din emisii globale si 8.4 tone CO2 per capita, Polonia – 0.73% din emisii globale si 7.9 tone CO2 per capita. Spre deosebire de România, ambele state și-au negociat însă prelungirea funcționării termocentralelor pe cărbune chiar până spre următorul deceniu.

Evoluția istorică a emisiilor de CO2 per capita între Germania, Polonia și România. Închiderea termocentralelor din acest an va coborî emisiile considerabil în timp ce scăderea în cazul Poloniei sau Germaniei este mult mai lentă

România în efortul global de decarbonizare arată cam așa: o furnică află că ea împreună cu elefanții din turma printre picioarele căreia se află se îndreaptă cu viteză către un zid. Furnica este însă cea mai conștientă de gravitatea situației și reduce viteza cel mai mult! Admirabil! Însă din perspectivă energetică se pare că suntem mai degrabă idioții utili ai Europei, de mare folos prin faptul că prin aportul lor se poate bifa reducerea emisiilor “în medie” la nivelul Uniunii Europene. Beneficiile pe care noi le avem? Poate vor veni cândva. Deocamdată avem de plătit facturi mari la energie în urma acestui eroism gratuit.

În sinteză, chiar dacă ideal ar fi ca toate deciziile luate la COP26 să fie puse în practică, în mod realist ar trebui ca orice decident național sau regional să treacă la acțiune concretă pentru elaborarea unui plan B. Iar acest plan înseamnă pregătirea pentru o lume mai caldă cu 3C la sfârșit de secol. Nu e mare dubiu că cei foarte pragmatici o fac deja, poate chiar în timp ce alături de partenerii internaționali “iau” măsuri istorice pentru limitarea creșterii temperaturii globale la +1.5C până la sfârșit de secol.