Știrile apocaliptice venite din Europa Centrală și de Vest pe seama inundațiilor de săptămâna trecută reprezintă o bună oportunitate de a înțelege mai bine atât caracteristici climatice la nivel continental, cât și direcția spre care, poate, schimbările climatice pot orienta climatul unei regiuni.
În ansamblu, vestul Europei se caracterizează printr-un climat în general mai ploios decât regiunea României, dar în mod aparent paradoxal cu mai puține extreme pluviometrice. Deopotrivă, secetele, la fel ca și precipitațiile excedentare, deși posibile, nu sunt o trăsătură a acestei regiuni. Plouă în mai multe zile din an, dar cantitățile de precipitații de peste 70 mm pe zi, să zicem, sunt o raritate, chiar și pentru anotimpul de vară în care acestea au oricum o probabilitate mai mare de înregistrare. De altfel, dacă analizăm valorile cumulate de precipitații din cele 3 zile critice ale inundațiilor din Germania de săptămâna trecută, vom vedea că suma totală de precipitații acumulate se ridică la cca. 200 mm. Și asta pe bază de RADAR. Datele de observație indică un record de cca. 200 mm în 24 de ore.
Evident, valorile de mai sus sunt impresionante, dar, poate surprinzător, ceea ce pentru vestul Europei reprezintă valori excepționale, reprezintă valori care pe teritoriul României indică valorile maxime “oarecum” obișnuite. Maximele de precipitații în 24 de ore depășesc 100 mm în mai tot arealul montan și extracarpatic. Observăm bunăoară că în România (mai ales în regiunea Moldovei), maximele cantității de precipitații înregistrate în 3 zile succesive înregistrează anual peste 80-90 mm. Cât despre valorile din ani sau perioade foarte ploioase, evident acestea trec ușor peste 150 mm pe areale mari, valori echivalente dezastrului german de săptămâna trecută. Pe scurt, excepția din climatul Europei de Vest de săptămâna trecută reprezintă în bună măsură normalul climatului României.
Ieșirea din cadența obișnuită a vremii în Europa Vestică poate fi asociată foarte ușor, atât intuitiv, cât și speculativ de schimbările climatice în desfășurare. Însă ceea ce putem noi înțelege, selectiv, dar și foarte relevant din inundațiile recente din vestul Europei poate merge și în următoarele direcții:
- De fiecare dată când astfel de dezastre au loc în România discursul public se orientează spre tarele societății noastre acumulate sumativ de la fanarioți (cel puțin) până la perioada dezamăgirilor recente. Înainte de această flagelare, exemplul inundațiilor din Germania ne poate face să înțelegem că, iată, fenomene meteorologice extreme pot da peste cap și cele mai bine pregătite societăți din vitrina civilizației umane. Nici pe departe gândul că noi nu ar trebui să facem mai mult pentru a reduce din impactul unor posibile dezastre.
- De fiecare dată când astfel de dezastre au loc în România ne comparăm cu cei din vest și astfel nu avem decât să ieșim rău. Și asta poate pentru că dezastrele climatice, mai ales cele generate de precipitațiile excedentare, nu sunt la fel de frecvente în vestul Europei, cu un climat oceanic în mod clasic mai puțin lipsit de extreme. Acesta este un dat pe care nu prea îl putem schimba, iar dincolo de “excepția” unor fenomene precum cele de săptămâna trecută, vom ieși mereu mai prost din comparația cu vestul și pentru că România are un climat diferit, mai ales mai aplecat spre extreme pluviometrice.
- De fiecare dată când astfel de dezastre au loc în România sunt invocate despăduririle. Problemă reală, crâncenă chiar ca problemă de mediu, despăduririle nu pot fi singura cauză a inundațiilor. Iată că dezastrul din Germania a fost posibil într-o lume în care administrarea fondului silvic nu cred că poate fi pusă la îndoială. Oare nu ar trebui să înțelegem de aici, tocmai ceea ce e de bun simț, respectiv că pădurea reține precipitațiile în mod semnificativ, dar numai până la un prag al acestora, dincolo de care pădurea nu mai e un burete, ci devine o sită?! Și în România am avut în trecut inundații pe bazine integral împădurite, dar asta nu a fost o piedică spre asocierea simplistă “despădurire-inundații” care monopolizează în așa hal înțelegerea cauzelor inundațiilor încât ajunge să reprezinte o piedică pentru soluții holistice (adică acele soluții care țin cont de complexitatea fenomenului, nu numai de unul din factorii de influență).
De multe ori idilizăm ca turiști destinații vestice în care așezările se concentrează mirific în lungul unor văi înguste, bine împădurite. Totul pare în siguranță. Uneori, pe clădiri vechi avem indicat totuși nivelul isotric al debitelor unor râuri la valori neverosimile, dar ne spunem că e ceva dintr-un trecut irepetabil. Și asta ne liniștește cumva și pe noi, dar mai ales pe locuitorii acelor locuri. Asta până când natura ne/le arată că ceea ce a fost, va mai fi.
În schimb, așezările românești nu sunt la fel de aglomerate. Astfel, lucrurile impresionante se diluează pe suprafețe mari, în cel mai fericit caz în lungul unor terase de râuri sau în diverse zone accidentate(râpi, coclauri). Așezările românești tradiționale au însă o constantă: se depărtează destul de precaut de râuri, cele care se știe că în ciuda firicelului de apă care le pulsează anemic în vremuri de secetă, pot deveni, atunci când cerul hotărăște, adevătate fluvii. Așa încât, înainte de a invoca schimbările climatice și apocalipsa pe care o aduc ele la pachet, cel puțin mediatic, ar fi cazul să cugetăm la modul în care omul înțelegea să se împace cu natura odinioară. Astfel, “ce a fost va mai fi” poate deveni o șansă, nu o condamnare.