O zi pe care o avem în calendar o singură dată la fiecare 4 ani. Știm că ziua asta în plus în luna februarie e un fel de…halva, un produs din resturile anuale ce nu intră în cele 365 de zile ale anului calendaristic convențional. Dar de ce această zi în plus se adaugă lunii februarie? De ce nu am avea 32 august sau 31 iunie?! Cu siguranță, o zi de vară în plus ar fi chiar dorită de mulți. Sau de ce nu 32 decembrie, ca să dureze mai mult sărbătorile de iarnă?
În perioada romană, atunci când a fost “descoperit” pentru prima dată “surplusul” orar anual față de cele 365 de zile ale anului, anul calendaristic începea în martie. 1 martie era prima zi din an. O chestiune oarecum firească. Primăvara e anotimpul înnoirii și momentul cel mai firesc pentru stabilirea unui nou început. Anul nou persan, spre exemplu, începe și acum la echinocțiu de primăvară. De aceea, februarie, luna de sfârșit de an a rămas cu cele mai puține zile, mai ales după ce împăratul Augustus a ținut ca luna pe care o denumește să nu fie cu nimic mai prejos de luna patronată de Iulius Cesar. Logic, ziua în plus o dată la 4 ani a revenit tot acestei ultime luni din anul roman (februarie).
În tradiția noastră populară avem un indicator foarte interesant al acestor aspecte calendaristice. Obiceiul Plugușorului era legat evident de tradiția Anului Nou roman. Bineînțeles, sfârșitul iernii reprezenta și începutul lucrărilor de primăvară, iar aratul era o activitate de căpătâi pentru toate popoarele agricole. De aici vine “mâine anul se înnoiește/plugușorul se pornește”. Cu siguranță, atunci când obiceiul Anului Nou s-a mutat la începutul lunii ianuarie (în regiunea noastră probabil spre anul 1600), obiceiul tradițional al plugușorului a rămas cumva în offside. Totuși, cine iese la arat în mijlocul iernii?! De aceea, probabil că pentru multe generații de atunci ideea de a merge cu plugușorul în ajunul sărbătorii de Sfântu Vasile – pe vreme de ger sau viscol – a trecut ca pură ciudățenie. Tocmai de aceea, pe lângă varianta veche, ce vorbește despre originea noastră romană, a apărut și o variantă târzie a plugușorului care invocă desfășurarea acțiunii în ajunul sărbătorii de Vasile Sfântu, când “a luat căciula vântu’. Poate vreun viscol…
Dar de ce vorbim de Plugușor pe o pagină de educație meteorologică?! Pentru că Plugușorul tradițional ne descrie și un decor spectaculos al sfârșitului de iarnă de acum 1000, poate 1500 de ani. În versurile Plugușorului se vorbește de “Iarna-i grea, omătul mare/Semne bune anul are.” Se înțelege, era vorba de anul roman ce începea pe 1 martie. Așadar, sfârșitul iernilor calendaristice de odinioară era bogat în zăpadă, iar iarna era încă grea. Nimic mai firesc decât un strat gros de omăt la sfârșitul iernilor poate mult mai reci din acele vremuri. În lipsa temperaturilor pozitive stratul de zăpadă devenea cel mai consistent tocmai la sfârșitul iernii. Ceea ce se mai întâmplă și acum în regiunile de la latitudini mari sau de la munte.
Între timp, de când lumea a început să meargă cu plugușorul la sfârșit de decembrie, vremea s-a zăpăcit și ajungem să nu mai avem zăpadă iarna mai deloc.