Pentru că printre pasionați domnește o oarecare euforie după recordul de ieri, cineva trebuie să își asume rolul ingrat de a recita incantația clasică în registrul ,,Memento mori!”. Era începutul lui februarie 1899 atunci când un val de aer tropical propagat după o dinamică identică celui din zilele trecute ridica mercurul termometrelor – atunci nu existau decât termometre de mercur pentru maxime – până la 23,5C la Târgoviște sau Buzău (vechile recorduri ale lunii februarie înainte de maxima de maxima de la Medgidia din 1995). Stația de la Pătârlagele (unde s-au înregistrat ieri 26,0C conform ANM) nu exista pe atunci. Cine știe, dacă ar fi existat, constatând apetența ei pentru maxime locale, poate în 1899 am avut chiar mai mult de 23,5C. Ciudat sau nu, analizând aurul materialelor de reanaliză NCEP/NCAR de la acea dată, constatăm o dinamică a formațiunilor barice pentru luna februarie 1899 foarte asemănătoare de cea a acestei luni: serii de cicloni atlantici la latitudini mici, advecții tropicale masive în estul Europei, anticicloni continentali anonimi. Strict contextual, marele Hepites, publica chiar în acea perioadă (1898) un articol revalorizat intens în perioada recentă. Stimabilul se întreba franc:,,Schimbatu-s-a clima?!”. Și astfel, brusc, divagând de la rigurozitatea științifică nu poți să neglijezi vorbele Ecleziastului:,,Ce a fost va mai fi, si ce s-a facut se va mai face; nu este nimic nou sub soare.”
Lumea științifică lucrează în diferite perioade cu teorii de bază ce se transformă în paradigmă, în principii directoare. Teoria actuală a schimbărilor climatice de origine antropică reprezintă cel mai bun exemplu. Nici nu se poate altfel. Societatea umană e obligată să abordeze subiectul acesta asigurându-se că face tot posibilul pentru nu a altera echilibrele climatice. E responsabilitatea pe care trebuie să o aibă o specie ce se pretinde superioară. Dincolo de acest fapt, ca cercetător, canibalizarea oricărei explicații alternative la cauza antropică a schimbării climatice reprezintă un demers detestabil. Cercetătorii climatologi nu trebuie să vândă iluzia certitudinilor absolute în materie de scenarii climatice rezultate din teoria schimbărilor climatice de natură antropică. Pentru climatologie e foarte probabil ca acești cercetători să sape mormântul acestui domeniu în perspectiva în care, paradoxal, deceniile ce vor urma nu se vor dovedi foarte docile și nu vor urma scenariile, mai mult sau mai puțin apocaliptice, pe care le emitem acum.
Fără pretenția vreunui argument suprem, merită să constatăm că suntem acum într-o fază a activității solare foarte asemănătoare celei de la sfârșitul secolului XIX când, întâmplător sau nu, aveam un februarie 1899 cu maxime neverosimile. Întâmplător sau nu, în 1899 ca în 2016 suntem pe faza descendentă a unui ciclu solar, atunci când se știe că circulațiile vestice la nivel european sunt cele mai intense, prin urmare iernile sunt foarte blânde. La fel de întâmplător, suntem pe aceeași fază a unui ciclu Gleissberg. Coincidențe?! Poate! Ca cercetător, nu poți însă să nu fii sedus de coincidențe sistematice. Practic, în momentul în care un cercetător exclude detaliile/coincidențele ce nu respectă teoria de bază, el nu mai este tributarul unei teorii, ci robul unei dogme. Aaa…unii vor spune că influența variabilității activității solare e minoră în contextul energetic al sistemului atmosferic planetar. Oare?! https://media.giphy.com/media/kyb479u1e1SLe/giphy.gif
(Conf. dr. Lucian Sfîcă).