Nu facem bilanțuri premature ale iernii 2013-2014, dar orice s-ar întâmpla în martie nu poate anula caracterul dinamic excepțional al acestei ierni la nivel emisferic. Contrastul meteorologic dintre Europa și America de Nord este unul impresionant și s-a manifestat aproape fără întrerupere pe tot parcursul iernii.
Nici sincopa de la sfârșitul lui ianuarie din Europa de Est nu poate schimba această impresie. Din contră, contrastul termic dintre Europa și America de Nord este unul normal.
Fără a intra în detalii climatice, tocmai acest contrast termic al iernilor pe cele două continente face ca la aceeași latitudine de 50°N Țările de Jos să dețină recorduri de densitate a populației la nivel global, iar peninsula Labrador să se situeze la extrema cealaltă, cu o densitate de doar 1-2 loc/kmp. Explicația acestui contrast rezultă din circulația oceanică la nivelul bazinului nord-atlantic, prin dezvoltarea curentului Golfului și a derivei nord-atlantice, prelungire a curentului Golfului până în mările arctice din nordul Europei.
Putem spune că așa cum Egiptul era un dar al Nilului, Europa este un dar al Atlanticului. Fără aportul de căldură dinspre Atlantic, adus pe circulația atmosferică predominant vestică la aceste latitudini, Europa nu ar fi reprezentat un teritoriu atât de ofertant pentru omenire. În acest an însă, aportul de aer oceanic pe continent a fost cu mult peste ce ar putea fi calificat drept obișnuit.
De ce a fost transportul de aer cald atlantic atât de puternic? Mecanismul simplificat ar fi următorul: Topirea calotei arctice cu intensitate mare în timpul verii și toamnei trecute a determinat o scădere a densității apei din aceste regiuni. Temperaturile mari din regiunea tropicală determină evaporație ridicată și creșterea densității apei oceanului la nivel tropical și subtropical, odată cu creșterea temperaturii acestor ape. Diferența mai mare de salinitate dintre tropice și poli generează un transport mai intens de ape calde dintre tropice și poli decât în mod obișnuit. Astfel, apar anomaliile termice pozitive ridicate la nivelul curentului Golfului și derivei nord-atlantice. Aceste ape calde, la latitudini subpolare determină un contrast termic ridicat față de aerul troposferic de aici, generând condiții extrem de favorabile de ciclogeneză. Contrastul dintre apa mai caldă și aerul obișnuit rece de la aceste latitudini generează premisele unei dezvoltări intense a depresiunii Islandeze. Ciclonii generați în această regiune se deplasează către Europa cu o frecvență și putere mult mai mari decât în iernile obișnuite.
Arhipelagul Britanic se confruntă cu cele mai mari inundații din ultimele două secole, iar toată Europa este invadată de aerul cald transportat în sectorul anterior al acestor cicloni din regiunile subtropicale și tropicale. Advecția caldă este atât de intensă încât Rusia europeană cunoaște o iarnă cu o consistență și persistență extrem de reduse ale stratului de zăpadă. Probele Olimpiadei de Iarnă de la Soci se desfășoară la 12C la 1500 m înălțime.
De cealaltă parte a Atlanticului, depresiunea Islandeză puternic dezvoltată generează advecții reci peste America de Nord în partea sa posterioară. Acest aer rece intră în contact cu cel tropical, contrastul determinând furtuni istorice de zăpadă în Statele Unite. Totul arată ca și cum balanța meteorologică hivernală dintre cele două continente a fost total dată peste cap. Poate fi acesta un model al iernilor viitoare?!
Notă: acestea nu sunt explicațiile exhaustive ale caracterului acestei ierni, ci doar calapodul dinamic dominant.